În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, ”Titanic”, faimosul pachebot, se ciocnește de un aisberg uriaș. Pe punte, soții Ida și Isidor Straus, unii dintre cei mai bogați oameni din lume, sunt îndemnați să suie-n bărcile de salvare.
Ambii refuză. Preferă să piară dimpreună, așa cum au trăit mai bine de patru decenii. Corpul soțului este aflat. Al soției, niciodată! Rudele înmormântează o urnă cu apă luată de la locul tragediei. O dramă nu poate fi frumoasă, nu-i așa? Povestea celor mai pure suflete contrazice...
Povestea e știută. Pe 14 aprilie 1912, seara, târziu, nava-amiral a celor de la ”White Star Line” nu poate evita coleziunea.
La început, pe punte se vorbește despre un accident minor. Apoi, când apa începe să inunde compartimentele, se dă alarma. E agitațiune mare.
Doamna și Domnul Straus suie-n vacarm. Bărcile de salvare sunt lansate la apă. Ida e prevăzută la cea cu numărul 8. Mai mult împinsă de slujnică, ajunge în dreptul ei.
Plângând, domnișoara Bird îi petrece peste creștet vesta. Stăpâna e gata de a pune piciorul în ambarcațiunea cea mică când aude glasul singurului om pe care l-a iubit. ”Niciodată, dar niciodată n-o să mă bag în fața altui bărbat, ai înțeles?”
Colonelul Archibald Gracie al IV-lea, tip influent chiar și acolo, în mijlocul oceanului, îi făcuse rost de un loc pe o barcă de salvare.
Doamna sare îndărăt. Mărturiile sunt multe și ele coincid. Acolo, în acea mișcare browniană, urlă spre a fi auzită: ”Am trăit împreună atâta vreme! Cum să mor fără tine? Plecăm dimpreună!”
Tot acolo, în văzul lumii, în fața sufletelor care caută scăparea, dă jos vesta de salvare. ”Nu cred că o să mai am trebuință de ea!” Dă jos și blana cea groasă, tapetată cu vidră rusească. Le așterne, pe ambele, pe umerii domnișoarei Bird. Drege glasul: ”Atâta vreme cât pe vas mai sunt femei și copilași, n-am unde să plec! Du-te tu! Mi-am trăit viața. Tu o ai in față!”
Menajera plânge, nu vrea să audă. ”Du-te acum!”, țipă femeia, așa cum n-o făcuse niciodată.
Sus, în Olimp, Zeus, și Hera, și Afrodita, și Atena, și Hermes cel spințar se opresc din băut ambozie și nectar. Nu-și amintesc să fi dăruit, vreodată, asemenea puritate unor muritori...
La 02.20, pe 15 aprilie 1912, când ”Titanicul” e înghițit complet de ape, Doamna și Domnul sunt acolo, pe punte. Sobri, nu bravează, nu fac circ. Doar se țin de mână. Strâns. Strâns de tot, așa, ca pentru ultima oară.
Isidor ar fi putut cumpăra, oricând, două locuri într-o barcă. La banii săi, ar fi mituit și ghețarii... Și apele cele reci. Chiar și tot Universul.
Auzise, cândva, o vorbă. Nu mai știa exact cine o spusese, pare că Michel de Montaigne: ”Dintre toate beneficiile pe care ni le aduce virtutea, cel mai mare e disprețul față de moarte”.
Supraviețuitorii din barca cu numărul 8 aveau să se jure, cu toții, că ultimele cuvinte ale Idei au fost: ”Am viețuit dimpreună atâția ani! Acolo unde mergi tu, merg și eu!”
(Sursa: Catalin Oprisan - #Rubrica lui Catalin Oprisan)