Intelepciunea si principiile budiste sunt un izvor incontestabil de teme de reflectie.
Parabola barcii goale nu face exceptie…
Un tanar fermier vaslea barca in susul raului. Mergea in amonte ca sa-si duca produsele in sat. Era o zi torida si voia sa ajunga in sat si sa se intoarca acasa inainte de caderea serii.
Uitandu-se inainte a vazut o alta ambarcatiune care se indrepta cu rapiditate in aval, spre barca lui. A vaslit furios pentru a se da la o parte din calea ei, dar nu parea sa fie de folos.
“Schimba directia! O sa ma lovesti!” a strigat el. In zadar. Ambarcatiunea s-a lovit de barca lui cu un zgomot violent. “Idiotule!”, a strigat el. “Cum ai reusit sa ma lovesti in mijlocul unui rau cu albia atat de larga?”
Pe cand se uita dusmanos la barca, cautandu-l pe individul responsabil pentru accident, si-a dat seama ca nu era nimeni. Strigase la o barca goala, care se dezlegase de chei si plutea la vale dusa de curent.
O “reinterpretare” mai occidentala, mai apropiata de modul nostru de gandire o gasim la Marshall Goldsmith in “Triggeri”:
“A ne supara pe oameni ca sunt asa cum sunt este tot atat de logic ca a ne supara pe un scaun pentru ca este un scaun. Scaunul nu poate face altceva decat sa fie un scaun, si la fel stau lucrurile si cu majoritatea oamenilor pe care ii intalnim. Daca exista o persoana care iti da batai de cap, nu trebuie s-o placi, sa fii de acord cu ea sau s-o respecti, ci doar sa accepti ca este asa cum este.
Probabil ca Don Corleone, Nasul, a fost un budist secret atunci cand a spus: “Nu e ceva personal. Sunt afaceri”. El stia ca oamenii ne dezamagesc sau nu sunt de acord cu noi atunci cand este in interesul lor sa faca asta, nu pentru ca vor sa ne provoace suferinta. La fel e si in cazul oamenilor care ne irita sau ne infurie. Ei fac asta pentru ca asa sunt ei, nu pentru ca noi suntem asa cum suntem”