Una dintre cele mai frumoase imagini de Crăciun este cea a familiei reunite în jurul bradului împodobit. Tradiția bradului așa cum îl știm astăzi este originară din Germania Renașterii, spațiu de unde provin multe dintre obiceiurile actuale de Crăciun.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au adus în casele lor plante perene, din credința că au o importanță religioasă și magică. Egiptenii îşi împodobeau casele cu frunze de palmier în ziua solstiţiului de iarnă, tradiție preluată de greci și romani, care foloseau iederă pentru decorarea caselor, în timp ce vâscul apare la celți și scandinavi. Multe alte astfel de plante, cum ar fi ramurile de laur și de pin sau de brad, au fost investite cu puteri apotropaice. La români, bradul are o semnificaţie aparte, fiind legat de mai toate sărbătorile şi ritualurile importante, de la naştere şi nuntă, până la moarte.
Despre originile tradiției bradului bogat împodobit de Crăciun circulă multe legende și povești minunate, al căror mesaj îndiferent de religie sau cultură este plin de speranță și bucurie.
Fecioara Maria și bradul ocrotitor
Auzind că Irod a comandat uciderea copiilor, Fecioara Maria și-a luat pruncul și a fugit din Bethleem de frica măcelului. Pe când căuta adăpost pentru ea și micul Isus, a văzut un stejar mare pe care l-a rugat să-și coboare crengile și s-o ferească de armata lui Irod care se apropia. Dar stejarului i se făcuse frică și o refuză pe Fecioara Maria, spunându-i că frunzele lui sunt prea rare și oamenii o vor vedea. Pe când asculta asta, deodată fu chemată de un brăduleț mic care o înfășură cu crengile sale exact în clipa în care oamenii lui Irod treceau călare prin acel loc. După ce călăreții se îndepărtaseră, Fecioara mulțumi bradului pentru fapta săvârșită și îl binecuvântă:
“Cât vei trăi, bradule, să nu vestejești niciodată! Să fii mereu verde și iubit de toti copiii,” iar stejarului îi spuse ca toată viața lui să tremure, fie iarnă, fie vară și să-și piardă frunzele când vine frigul. Așa se explică faptul că iarna, de Crăciun, brăduțul este nelipsit din casele noastre, fiind iubit de toți cei mari și mici.
Legenda Sfântului Bonifaciu
Sfântul Bonifaciu a fost un misionar creștin care a răspândit cuvântul Domnului pe teritoriul de azi al Germaniei, în secolul al VIII-lea. El este considerat sfântul protector al germanilor. A fost ucis în Frisia în 754, alături de alți 52 de creștini.
Conform legendei, el a predicat cu mult zel creștinismul germanilor, dar după o anumită perioadă a plecat la Roma. Când s-a reîntors la cei pe care i-a convertit la creștinism, a rămas surprins că aceștia s-au reîntors la vechiurile lor obiceiuri. Supărat de gestul celor care venerau un stejar, Sfântul Bonifaciu a tăiat copacul de la rădăcină. La prima lovitură de topor, o rafală puternică de vânt a doborât instantaneu copacul secular. Germanii, uluiți de isprava lui Bonifaciu, și-au dat seama că este mâna lui Dumnezeu la mijloc. Bonifaciu era familiarizat cu obiceiul păgân de a lua în casă o plantă veșnic verde pe durata iernii, așa că le-a spus tuturor să ia câte un brad. Datorită formei triunghiulare bradulul a devenit și un simbol al Sfintei Treimi.
Martin Luther și bradul de Crăciun
Se povestește că prima persoană care a decorat un pom de Crăciun a fost Martin Luther. Legenda spune că într-o noapte feerică de iarnă, pe când se întorcea acasă, Martin Luther a văzut stelele sclipind pe cer printre ramurile copacilor. Priveliştea i-a produs o impresie puternică de comuniune cu cerurile şi, când a ajuns acasă, era nerăbdător să împărtăşească această revelație cu familia sa. Pentru a-i ajuta să-şi închipuie priveliştea s-a dus în pădure şi a tăiat un brăduţ, l-a adus în casă şi l-a împodobit cu lumânări, care imaginau sclipirea stelelor pe cer. Copiii au fost atât de încântaţi de pom, încât Martin Luther a încurajat toate familiile din sat să aducă brazi în casele lor şi să-i împodobească pentru a celebra sezonul sărbătorilor. Obiceiul s-a răspândit treptat în Germania și mai apoi în toată lumea.