Aleksei Petrovici Maresiev a fost al treilea pilot din lume ce a zburat cu proteze în loc de picioare. Douglas Bader, wing commander RAF, al doilea. Gheorghe Bănciulescu, românul, primul!
Fusese pe Jiu, o durere a trupelor noastre, la doar 18 ani. Participase la Ofensiva de la Nămoloasa, cu 700 de guri de tun şi 52 de avioane. La Mărăşeşti, din plutonul comandat de el, rămăseseră în viaţă doar şase soldaţi.
La nici 20 de primăveri trecuse prin toate ororile războiului, nu se mai temea de nimic. Pe retină îi rămăseseră raidurile piloţilor români. Voia să zboare. Tatăl, medic renumit, maior, aflase. Nu dorea să-şi vadă fiul în văzduh. Mersese la comisie, trăsese toate sforile posibile: Gheorghe Bănciulescu nu trebuia înrolat în aviaţie!
Nu ştia însă că acesta se găsise, la Şcoala de Pilotaj de la Tecuci, cu Nicolae Tănase, un „as” al primei urgii mondiale, care-i povestise totul. Practic, nu se mai putea face nimic!
Tănase a fost scurt: „Tinere, jur că habar n-am ce va ieşi din tine, dar văd că iubeşti zborul! Şi asta e prima condiţie! Te iau pe garanţia mea. Te fac pilot!”. Când a aflat că juniorul s-a ridicat, în 1919, la 21 de ani, singur, la manşa unui „Newport”, seniorul a fost la un pas de leşin.
Tragedia de la Rymarov
Prinse a aduna ore de zbor. Zeci, sute. Maestru în acrobaţii. Era vremea recordurilor mondiale. Pe 12 septembrie 1926, căpitanul Bănciulescu s-a urcat, dimpreună cu mecanicul Ion Stoica, la bordul unui „Potez-XXV”, pus la dispoziţie de o companie franco-română de transport aerian, cu gândul de a doborî bornele de viteză dintre Paris şi Bucureşti.
S-au înălţat în văzduh de pe „Le Bourget”, au decolat în condiţii optime. La Linz intră într-un strat gros de nori. Se prăbuşesc la Rymarov, în Cehia de azi. Localnicii găsesc un morman de fiare! Stoica e mort, Bănciulescu respiră. Are un picior zdrobit. E dus la spital, i se amputează. Peste câteva zile, şi celălalt. Practic, povestea ar fi trebuit să se termine aici. Dar ea abia începe.
E măcinat de gândul că el l-a ucis pe Ion. Că nu va mai putea zbura. În semn de solidaritate, piloţii cehi „aleargă” prin jurul spitalului. Face rost de nişte proteze de lemn. Îl rod. Suduie şi le aruncă. În ţară, găseşte altele. Nici acestea nu-l ajută. Un prieten îi aduce unele de la München. Sunt perfecte!
Merge la Pipera, să-şi vază vechii colegi. Mişu Pantazi îl întreabă dacă nu vrea să zboare, aşa, numai ei doi… La mai puţin de un an de la accident e iar în carlingă. Unii se uită ciudat când îi anunţă ca va pilota iar… E greu cu comenzile, nu-s adaptate pentru cei fără picioare.
La sol, exersează pe automobile. Urcă pe cer tot asistat, dar vine iulie 1927, când nu mai are nevoie de ajutor!!! Până atunci, aşa ceva nu se mai văzuse! Franţa îi acordă „Ordinul Legiunea de Onoare cu grad de cavaler”. În 1928 se bagă şi la acrobaţii. Termină pe primul loc mitingul organizat pentru strângerea de fonduri pentru monumentul Eroilor Aerului.
Raiduri aeriene în Ciad ori Congo
Începe faimoasele raiduri aeriene. 8.000 de km prin Europa. E poreclit „Comandorul cu baston”. Valentin Bibescu, preşedintele F.A.I., îl trimite deasupra continentului african. Zboară peste Libia, peste Sudan, peste Congo ori Ciad.
Pe 13 martie 1935 decolează de la Paris, ajunge la Napoli, de aici la Tripoli, apoi Cairo, Khartoum, Bangui. Căldura e sufocantă, nisipul îi intră în ochi, în motor… În două săptămâni, „înghite” 22.000 de kilometri, lucru nemaiauzit până atunci. E slăbit, epuizat. Prinde „Febra Denga”, o boală tropicală infecţioasă, transmisă de ţânţari. Aceasta degenerează într-o variantă mult mai dură, cu febră de 40 de grade, cu delir.
Moare în aprilie 1935, într-un spital din Cairo, la doar 37 de ani. E îngropat la „Bellu”, cu mii de oameni lângă catafalc. Primeşte, post-mortem, „Virtutea aeronautică”, „Coroana României” şi „Steaua României”.
(Preluare de pe https://blogsport.gsp.ro/oprisan/2020/02/08/fara-picioare-dar-cu-aripi/)