Planul ar fi trebuit să fie simplu, atunci, în acea dimineaţă de mai, 1961. Odd şi un coleg, cel care conducea camionaşul, ajunseseră la Laksevag, la o fabrică de dulceţuri, gemuri, marmelade, încărcaţi cu saci de zahăr. Careva trăsese un stivuitor prea aproape, aşa că au zis să mute ei maşina, să se poată mişca în voie.
Șoferul mai zăbovise, olecuţă, Odd se suise direct în cabină, să rezolve problema. Când a dat cu spatele, a ieşit de pe rampă şi a căzut, de la patru metri, în gol. A fost prins sub fiare. La spital i-au spus, direct, că piciorul ACELA, care-l umilise pe Hitler, la Berlin, trebuia amputat…
Führerul nu iubea fotbalul. Nu călcase în viaţa sa la un meci. Dar, în 1936, la Jocurile Olimpice, Goebbels îi strecurase în minte ideea că masele se vor aprinde la a sa vedere, că va fi o demonstraţie de putere a Germaniei. Pe 7 august mersese pe „Postadion”, cu 55.000 de oameni în tribune. După un 9-0 cu Luxemburgul, urma, logic, alt recital, cel cu Norvegia.
Debut la naţională direct din trupa muncitorilor!
Nordicii se trăseseră în poze, la ţinută oficială, în faţa Parlamentului din Oslo, înainte să plece spre Olimpiadă, o imensă aventură. În lot existau doar doi fotbalişti – Reidar Kvammen şi Odd Frantzen – care nu proveneau din partea de Est a ţării. Ultimul sosise de la SK Hardy, trupa muncitorilor din Bergen. Nu jucase nicio secundă la echipa naţională, dar antrenorul Asjbörn Halvorsen îl anunţase titular, deşi toţi îl considerau rezervă. Muncea mult la antrenamente, trăgea tare.
Hitler apăruse la primul şi ultimul său meci de fotbal. Nordicii aveau să învingă cu 2-0, Odd distrându-se cu apărarea adversă. „Marele Münzenberg era ridiculizat de cei doi oameni tineri din Vestul Norvegiei”, scriau ziarele. De nervi, Hitler, Hess, Göring ori Goebbels părăsiseră, în grabă, arena, înainte de fluierul final.
Nordicii au prins finala mică. 95.000 de spectatori în tribune, contra Poloniei. S-au impus cu 3-2, Brustad lovind de trei ori. Bronz, cea mai mare performanţă din istoria lor. Apoi, Campionatul Mondial din Franţa, de peste doi ani. 1-1 cu Italia, în timpul regulamentar, înfrângere în prelungiri.
Pe 26 iulie 1941, Odd se luase cu Betty, iubirea sa. 20 de ani de fericire. Apoi, după accidentul acela nenorocit, Frantzen, care evoluase, toată cariera, numai la Hardy şi adunase 20 de jocuri la echipa naţională, s-a apucat de băutură. Puternic. Betty a cerut, în 1965, divorţul.
Apoi, o mare gaură neagră. Preţ de vreo patru ani de zile, Registrul Naţional Norvegian nu-l reţinuse cu nicio adresă de domiciliu… Din când în când, foştii colegi de la naţională îl sunau să-l cheme la evenimente. Refuza.
Pentru două sticle de bere…
Într-o dimineaţă de octombrie 1977, ziarele din Bergen titrau, sec: „Iubitul nostru Odd Frantzen a fost smuls pe neaşteptate dintre noi!” De ceva vreme, părea că se liniştise, chiar dacă zona în care vieţuia acum era botezată „Oraşul sângelui”.
Un tânăr de 25 de ani îi spărsese casa, în căutare de alcool. Omul de 64 de ani, cu o proteză, îl aflase. Fusese ucis în sufragerie, pentru două sticle de bere şi un pachet de ţigări. Atacatorul avea să primească cinci ani de închisoare. O femeie, a sa complice, unul singur.
Reidar Kvammen, considerat, de mulţi, cel mai mare jucător norvegian din istorie, i-a cărat sicriul. „Dacă ar fi să aleg cel mai mare fotbalist, prima opţiune ar fi Odd Frantzen.
Cel mai bun coleg din toată cariera mea. Omul care a demonstrat că nu-ţi trebuie un trecut imens, o familie bogată, pentru a ajunge sus, sus de tot”.
Betty s-a stins şi ea. Azi, în curtea Bisericii Solheim din Bergen sunt două morminte, dar o singură piatră funerară. Urma celei dintâi iubiri nu se ştersese niciodată.
Sursa: Catalin Oprisan (https://blogsport.gsp.ro/oprisan/)